IGNAZIO FELICE PAOLI, PRIMUL ARHIEPISCOP ROMANO-CATOLIC DE BUCUREȘTI (27.04.1883-27.02.1885)

2 January 2020 Episcopi

MONS. IGNAZIO FELICE PAOLI IN ANII RAZBOIULUI DE INDEPENDENTA A ROMANIEI

Procuratorul General al pasioniştilor, P. Basilio di Santa Maria, într-o scrisoare către Congregaţia Misiunilor „De Propaganda Fide”¹ din 17 ianuarie 1875, îl califică pe mons. Ignazio Paoli ca „semn de contradicţie” şi împarte viaţa lui, până la acea dată, în două perioade. Prima, în serviciul Congregaţiei Pasioniste, ca superior al Provinciei Angliei, vizitator al mănăstirilor din America şi consultor general. Cea de-a doua, „mai scurtă dar mai glorioasă”, ca episcop de Nicopole (Bulgaria de Nord) şi administrator al Vicariatului Apostolic al Valahiei. ²

Provocat de mărturia superiorului pasionist şi bazându-mă pe bogata documentaţie păstrată în arhiva istorică a Propagandei, doresc să supun atenţiei câteva luări de poziţie, pastorale şi politico-religioase, ale episcopului Ignazio Paoli care fac din el „semn de contradicţie”. Studiu de faţă are în vedere, în principal, perioada premergătoare războiului de Independenţă a României (1875-1877)³.

Mons. Paoli este, înainte de toate, „semn de contradicţie” pentru autorităţile statale. Ca episcop de Nicopole, jurisdicţia sa se extinde asupra catolicilor din Nordul Bulgariei, regiune integrată Imperiului Otoman. Prin forţa împrejurărilor însă, ca şi predecesorii săi, el îşi are reşedinţa la Bucureşti⁴, fiind în acelaşi timp şi administrator al Vicariatului Apostolic al Valahiei. „Este adevărat – spune Paoli – că o anumită prejudecată mă însoţeşte mereu, ca urmare a dublului titlu al oficiului meu şi a dublei jurisdicţii. Când merg în Bulgaria, le displace titlul de administrator al Valahiei şi reşedinţa la Bucureşti. Aici, în Valahia, ei spun: acesta este episcop de Turcia. Această prejudecată n-o pot evita, şi începe a-mi crea dificultăţi acum că Guvernul român lucrează pentru emaniciparea totală de sub jurisdicţia turcească.”⁵

Episcopul Paoli înţelege că pentru România separarea jurisdicţională, la nivelul Bisericii catolice, înseamnă un pas important pentru independenţa statală. In scrisoarea sa către card. Franchi⁶, din 7 iulie 1875, afirmă: „Ei spuneau că dacă episcopul catolic încetează de a mai fi episcop de Nicopole limintându-şi jurisdicţia la partea noastră a Dunării am făcut un alt pas de o oarecare importanţă către totala emanicipare a ţării noastre de sub Sublima Poartă. In al doilea rând (şi aceata au expimat-o în mod deschis) o vom termina cu totul cu acest Protectorat austro-ungar, care de fapt se poate considera încetat”.⁷

Episcopul catolic de la Bucureşti nu se opune dezideratului naţional al românilor, Independenţa, dimpotrivă: anunţă Propagandei intenţia sa de a acepta un titlu episcopal in partibus⁸, cooperează la diversele proiecte de separare a Diecezei de Nicopole de Vicariatul Valahiei, propune lista candidaţilor potriviţi pentru dieceza de dincolo de Dunăre⁹ etc. Vrea numai ca aceste clarificări să fie făcute de autoritatea bisericească legitimă, după normele canonice în vigoare, şi nu în urma agitaţiilor separatiste¹⁰.

Tulburările, anticipate deja în toamna lui 1874¹¹, reizbucnesc cu vehemenţă în luna februarie a anului 1875, în satul Belleni (Nordul Bulgariei)¹², unde exista o importantă comunitate de catolici de rit latin¹³. Sunt expulzaţi din parohia Belleni cei doi preoţi misionari pasionişti¹⁴ iar postul de la şcoala catolică este ocupat de un învăţător ortodox¹⁵, pe motiv că turcii nu mai recunosc un episcop rezident la Bucureşti, nici preoţi trimişi de acolo¹⁶. Agitaţia este susţinută de aşa numitul „Comitet de la Sistov” condus de un protejat al ruşilor, venit de la Bucureşti¹⁷. Prin maşinaţiuni de tot felul, servindu-se chiar de ajutorul turcilor, se încearcă mai întâi numirea unui preot ortodox la Belleni (cerut de la exarhul ortodox al locului), reuşindu-se apoi aducerea unui preot „unit”, din Dieceza de Filipoppoli, pentru pastoraţia acelei comunităţi divizate¹⁸. Toate aceste manevre urmăreau subminarea jurisdicţiei episcopului de la Bucureşti în teritoriul de la sud de Dunăre. „Chestiunea Belleni”, provocată de instigatori din afara Bulgariei¹⁹, şi susţinută de puterile politice interesate de viitorul Balcanilor, va deveni emblematică pentru situaţia catolicilor din regiune. Marile puteri căutau să-şi consolideze influenţa în această parte a Europei servindu-se de religia supuşilor după bunul plac. Astfel, consulul austriac, care-şi avea reşedinţa la Rusciuk, promisese deja dizidenţilor că va aduce misionari Redemptorişti (austrieci) pentru a-i înlocui pe cei Pasionişti (italieni)²⁰. Pe de altă parte Rusia, deja de multă vreme, se erijase în mare protectoare a creştinilor din Balcani. „Nici una din aceste puteri [Austria, Rusia] nu priveşte chestiunea din punct de vedere religios – spune Paoli – ci doar politic. La rândul lor turcii şi românii nu au nici un interes pentru religia catolică”²¹.

„Chestiunea Belleni” se va prelungi multă vreme. In aprilie 1877, mons. Paoli face o vizită oficială noului guvernator turc din nordul Bulgariei, fiind primit cu onoruri militare. Paoli discută cu oficialul turc, mai bine de o oră, cu precădere despre evenimentele din satul Belleni. In final oficialul turc va afirma: „au fost, şi sunt încă, intrigi ale slavilor”²².

Realismul episcopului Paoli în misiunea sa pastorală dincolo de Dunăre se poate deduce şi din prudenţa deciziilor sale. In toamna lui 1874 este invitat la Tulcea, unde s-a construit o nouă biserică catolică, cu sprijinul important al consului francez, fiind însă impiedicat (de turci) să facă această vizită pastorală²³. In vara lui 1875 „de la Tulcea a sosit o invitaţie formală, semnată de consuli şi de popor, pentru a merge să inaugurez noua biserică. Vom vedea ce ne va sfătui prudenţa”²⁴. Tot din prudenţă, atunci când războiul devine o certitudine, mons. Paoli ia măsurile necesare pentru transferarea călugăriţelor catolice de la Rusciuk în Valahia²⁵, iar pentru parohul de la Sulina, în eventualitatea că ar fi trebuit să părăsească misiunea, depune 500 de franci la Ambasada austriacă de la Constantinopol, pentru a-i servi respectivului preot²⁶.

Mons. Paoli este un „semn de contradicţie” întrucât el abordează problemele separării teritoriale prin prisma mandatului său apostolic şi misionar şi nu (numai) din perspectiva politică sau a unor grupuri de presiune.

IGNAZIO FELICE PAOLI, PRIMUL ARHIEPISCOP ROMANO-CATOLIC DE BUCUREȘTI (27.04.1883-27.02.1885)

Din nou „semn de contradicţie”. In această perioadă se produce o oarecare neînţelegere între episcopul Paoli şi propria congregaţie religioasă privind regulamentul Seminarului teologic de la Cioplea. Superiorii pasionişti de la „Santi Giovanni e Paoli”²⁷ cer ca în noul seminar întemeiat de episcop, să se observe ad litteram constituţiile congragaţiei. Paoli, în schimb, vrea modificarea acestora pentru favorizarea studiilor şi formarea, într-un timp relativ scurt, a preoţilor autohtoni²⁸. Observarea întru totul a constituţiilor ar fi diminuat orele de studiu, prelungind cu mult timpul necesar formării noilor preoţi. „A cere noi misionari [de la Roma], în condiţiile actuale, scrie episcopul, nu este o soluţie”²⁹. Misionar lucid, el este convins că soluţia optimă pentru teritoriile de misiune stă în formarea unui cler indigen. Pe 21 octombrie 1875, Paoli primeşte rescriptul pontifical ce stabileşte, provizoriu, Noviciatul şi Seminarul pasionist de la Bucureşti-Cioplea, în forma preconizată de el³⁰. In scrisoarea de mulţumire către Propaganda, episcopul dă frâu bucuriei faptului împlinit. La începutul anului 1876, pune să se tipărească un Invito sacro, în limbile română, franceză şi italiană, prin care anunţă ordinele sacre şi hirotonirule ce urmează să fie conferite în cursul anului: „Bunătatea divină – se spune în invitaţie – ne permite, în sfârşit, să culegem primele roade după aproape şase ani de trude şi de preocupări neîntrerupte”³¹. Primii doi preoţi formaţi în Seminarul de la Cioplea celebrează prima Sfântă Liturghie în sărbătoare Corpus Domini a anului 1876. După numai un an, la 4 aprilie 1877, Paoli îi scrie card. Franchi că duminica viitoare va hirotoni pe al patrulea preot ieşit din seminarul de la Cioplea.³²

Paoli este aşadar un „semn de contradicţie” întrucât nu se mulţumeşte să perpetueze o stare de fapt, prin venirea misionarilor dinafară dar, mai mult, iniţiază formarea clerului local.

In anii premergători războiului, episcopul Paoli devine „semn de contradicţie” pentru franciscanii observanţi ai Provinciei bulgaro-valahe „Sf. Ioan de Capistrano”. Era în joc o problemă mai veche, moştenită de episcop de la predecesorii săi³³. In anul 1863, observanţii, din lipsă de vocaţii, se retag în Transilvania şi Ungaria din conventele de la Câmpulung, Râmnic, Bucureşti şi Târgovişte³⁴. Bunurile imobiliare ale călugărilor observanţi trec, în mod amiabil, în patrimoniul pasioniştilor. Conform convenţiei încheiate, pasioniştii urmau să plătească eşalonat călugărilor observanţi suma cuvenită. Episcopul Paoli cere de la franciscani o situaţie clară a evaluărilor făcute, nemulţumit (se pare) de realitatea pe care o găseşte în respectivele convente. Intre Bucureşti, Buda şi Roma, are loc un intens schimb de corespondenţă³⁵ în care episcopul Paoli trece din nou ca „semn de contradicţie”. El contrapune unui principiu legalist problemele vitale ale Vicariatului Apostolic al Valahiei (construirea Catedralei, susţinerea Seminarului, ajutorarera populaţiei sărace şi a preoţilor etc.) care necesitau fonduri considerabile.

„Semnul de contradicţie” ce-l caracterizează pe mons. Paoli apare din nou în scrisoarea către card. Franchi, din 31 august 1875, după ce Prefectul Apostolic de Trebizonda (din extrimitatea nord-estică a Turciei), vine şi administrează mirul în parohiile din Constanţa şi Varna³⁶. Este adevărat că respectivele comunităţi, „printr-o anomalie destul de curioasă”³⁷, se aflau în grija pastorală a călugărilor capucini de la Trebizonda. Episcopul de la Bucureşti, însă, consideră că „este un scandal, ca în timpuri şi locuri deloc potrivite, fără vre-o necesitate, să vină unul ce nu este episcop şi să exercite funcţiuni ce ar trebui savârşite de un episcop”³⁸. In scrisoare, Paoli nu-şi duce gândul până la capăt, dar se înţelege cu destulă uşurinţă că este vorba de revendicarea unui drept care ar fi trebuit să-i revină lui. Pentru a înţelege mai bine despre ce este vorba trebuie să precizăm că sediul Vicariatului Trebizondei se afla la o distanţă considerabilă³⁹, iar o călătorie era îndelungată şi costisitoare. Ca urmare, Paoli nu exagerează spunând că este un lucru „scandalos”.

Referindu-se la prezenţa oarecum neaşteptată a vicarului apostolic al Trebizondei la Constanţa, episcopul Paoli vede, dincolo de interesul pastoral, importanţa geo-politică căpătată de Dobrogea în anii dinaintea războiului de Independenţă. In acelaşi timp, Paoli, sub jurisdicţia căruia se aflau la acea dată parohiile Tulcea, Sulina şi Malcoci pare să afirme principiu mereu observat de Biserică: suprapunerea dintre graniţele statale şi cele ale circumscripţiilor bisericeşti.

Episcopul catolic de la Bucureşti, devine „semn de contradicţie” şi pentru conducătorii armatelor ruseşti participante la războiul din 1877-1878. La sfârşitul lunii mai 1877, mons. Paoli îi scrie card. Franchi că mulţi soldaţi catolici din armata ţaristă (polonezi) s-au prezentat, pe ascuns, pentru a se spovedi şi împărtăşi. Ca urmare, redactează două petiţii: una către Comandantul armatei ruseşti şi alta către Ministrul de război român, pentru a fi autorizat să trimită capelani catolici în zona operaţiunilor. Guvernul român răspunde favorabil în timp ce ruşii caută să tergiverseze problema⁴⁰. La cererea militarilor, în lunile mai şi iunie 1877, preoţii catolici acordă asistenţă spirituală sutelor de soldaţi şi ofiţerilor catolici din armata rusă cantonaţi în vecinătatea Bucureştiului⁴¹. Mişcat profund de nevoia soldaţilor de avea alături capelani catolici, episcopul Paoli se arată dispus să meargă cu cerea sa până în faţa ţarului, dacă va fi nevoie⁴². El devine astfel „semn de contradicţie” pentru aceia care nu reuşesc să accepte că a fi episcop catolic la Bucureşti înseamnă a dialoga, nu numai cu Roma sau Viena, dar şi cu Moscova, atunci când situaţia o impune.

Tot ca „semn de contradicţie” va fi apărând mons. Paoli în faţa propriilor credincioşi din parohia Craiova când, în mai 1876, după sărbătoare Inălţării Domnului, închide biserica şi-l cheamă pe paroh la Bucureşti. Motivul? Numirea de către comitetul bisericesc a unui învăţător luteran la şcoala catolică, un „liber cugetător şi francmason”, spune Paoli⁴³.

Nu era vorba de un fapt singular, ci de o adevărată tendinţă ce prindea teren printre catolicii din Valahia. Influenţaţi de noile legi austriece privind Biserica, impregnate de liberalism iluminist, epitropii de la Craiova se proclamă stăpâni pe biserică, pe casa parohială şi pe şcoală. Interdictul bisericesc, în observarea căruia episcopul Paoli este ajutat şi de autorităţile locale, vine la urmă, ca o soluţie extremă, după ce mai întâi el încearcă corectarea lucrurilor prin doi preoţi trimişi la faţa locului⁴⁴.

Rămaşi fără preot şi cu biserica închisă, timp de mai bine de o lună, „cei buni s-au trezit”, afirmă Paoli. Episcopul îl trimite la Craiova pe P. Willibaldo, călugăr camaldulenz, cu condiţia de a-i suspenda pe administratori⁴⁵. Renunţând la ajutorul financiar al parohienilor pentru susţinera şcolii, care implicit însemna amestecul în problemele bisericeşi, ia în grija sa subvenţionarea şcolii. Ulterior va reuşi să obţină de la Guvernul austriac o subvenţie anuală de 600 florini, pentru plata învăţătorului⁴⁶. Fermitatea cu care prelatul catolic a acţionat la Craiova a împiedicat repetarea aceloraşi lucruri la Turnu-Severin şi în alte părţi.

In ultima duminică din octombrie 1876 Paoli vizitează parohia Craiova, unde miruieşte 70 de persoane şi dă 100 de împărtăşanii, dintre care 30 Prime sf. împărtăşanii. Parohul Cezoka, călugăr camaldulenz, lucra deja de cinci luni în acea comunitate, cu mult zel, pentru parohie şi şcoală. Jumătate din copii se întorseseră la şcoala catolică, cu toate că învăţătorul luteran mai avea deschisă şcoala sa într-o clădire din faţa bisericii. Inchiderea bisericii, conchide episcopul Paoli, a fost salutară.⁴⁷

Paoli este „semn de contradicţie” întrucât el nu concepe ca şcoală sa catolică să fie dată pe mâinile unui necatolic, mai ales când doctrina acestuia poate pune în pericol conştiinţele tinere.

Italianul Paoli, este un „semn de contradicţie” pentru diferitele comunităţi catolice prezente în capitala României. „Avem aici o gloată de italieni nenorociţi care mor de foame datorită lipsei de lucru. Le dăm de mâncare în fiecare zi, şi vom continua să o facem atât cât vom putea. Ei nu aveau decât cuvinte de ocară şi blesteme contra Bisericii lui Dumnezeu şi a preoţilor. Dar acum, fugăriţi de peste tot, se adresează bisericii pentru a nu muri de foame, iar biserica nu-i respinge” (mons. Paoli către card. Franchi, la 12 mai 1877)⁴⁸. Paoli este „semn de contradicţie” pentru toţi aceia care nu reuşeau să vadă în acest gest umanitar elementar altceva decât favorizarea unei comunităţi (cea italiană) în detrimentul altora (germană, maghiară etc.)

Mons. Paoli trece drept „semn de contradicţie” pentru cei care nu priveau cu ochi buni construcţia catedralei catolice „Sf. Iosif” de la Bucureşti. Construirea unei catedrale catolice⁴⁹ devenise o necesitate în perspectiva tot mai clară a ridicării unui sediu episcopal în capitala României aflate pe calea independenţei. In acelaşi timp, o biserică încăpătoare era cerută de numărul tot mai mare al catolicilor din Bucureşti. „Cele două capeluţe şi bisericuţa parohială din Bucureşti⁵⁰ sunt mereu pline cu popor, iar când timpul este bun credincioşii stau în pridvor sau în curte, asistând cum pot, sub cerul liber, la Sf. Liturghie. In fiecare duminică se predică în cinci limbi. In fine, cuvântul Domnului produce efectul său.”⁵¹

Mai mult decât conservatorismului şi tradiţionalimului autohton, destul de redus ca manifestare directă, Paoli trebuie să facă faţă tendinţelor naţionaliste străine care voiau să-şi aproprie catedrala. In această privinţă, Paoli este neclintit: catedrala este „sanctuar al catolicilor” din capitala României, fără nici o preferinţă. Pentru a finaliza opera vieţii sale, Catedrala „Sf. Iosif”, episcopul Paoli apelează la ajutorul tuturor şi se supune unor extenuante călătorii pe drumurile Europei în căutarea de fonduri, fără a se îndatora nimănui altfel decât la nivel material şi cât priveşte recunoştinţa. El este „semn de contradicţie” întrucît se ridică cu fermitate deasupra oricărei forme de revendicare de tip naţional. Iată, în mod exemplificativ, doar câteva dintre sursele ofertelor pentru edificarea catedralei.

In scrisoarea către card. Franchi, din 13 decembrie 1875, Ignazio Paoli mulţumeşte pentru cele 1.000 de lire trimise de Propaganda, ajutor oportun pentru noua biserică, la care lucrările merg înainte şi pe timp de iarnă, cu tăiatul pietrei şi prepararea lemnului⁵². In aceeaşi depeşă episcopul aminteşte că: „Principele Carol, ieri, după Sf. Liturghie, rămânând să vorbească cu mine, cum face aproape mereu, îmi spunse că ar vrea să contribuie şi el la construcţia catedralei. Nu va da mult, dar ceva tot va fi.”⁵³ Iar în finalul documentului mai sus pomenit, Paoli îşi anunţă superiorii că va pleca întru-o altă călătorie pentru strângerea de ajutoare pe ruta Budepesta, Viena ş.a.m.d.

La 18 ianuarie 1876 Paoli se află la Viena. Este primit cordial de împărat, iar Baronul Hofmann, ministrul de finanţe, îi dă 3.000 de florini: 2.000 de la Ministerul de Externe, pentru susţinera Seminarului de la Cioplea, şi 1.000 din caseta privată a împăratului, pentru construirea catedralei⁵⁴.

Enumerarea noastră ar păcătui prin omisiune dacă nu am amiti aici şi mulţimea anonimilor, români şi străini, care au contribuit la zidirea acestui sfânt lăcaş. Emblematic mi se pare următorul gest de generozitate. In timpul călătoriei mons. Paoli în Spania, în aprilie 1882, o doamnă din acelaşi vagon al trenului, aflând că venerabilul prelat străbate drumurile Europei pentru a strânge fonduri în vederea finalizării catedralei de la Bucureşti, cu modestie i-a oferit suma de trei mii de lire⁵⁵.

In concluzie, mons. Ignazio Paoli este „semn de contradicţie” întrucât este episcop, adică urmaş al apostolilor, şi caută cu orice preţ să facă lucrarea apostolilor. Nu se lasă condus sau intimidat de contingenţele istoriei; propune cu mult curaj soluţii noi pentru timpuri noi; cu riscul de a scandaliza, se opune legalismului steril dând precedenţă nevoilor concrete; intră în dialog cu mai marii lumii, pentru binele celor neluaţi în seamă; apără valorile umane, creştine şi catolice în faţa oportunismelor conjuncturale şi interesate; se opune cu fermitate tradiţionalismelor şi naţionalismelor sterile care atacă unitatea şi pacea Bisericii.

Text: Pr. Ieronim Iacob

Facebook

Twitter